Genesis

Dincolo de aparente si de imperiul vederii directe sau relatiei directe dintre vaz si obiect se intinde o lume de culori simtite,sugerate,care corespund teraturii infinite de senzatii,trairi si fiori,combinate permanent si niciodata la fel.Si culorile se joaca,se amesteca exact ca pe in care sa fie gravate miliardele de suflete si puterea lor de a iubi sau a uri. Ma voi juca de-a Dumnezeu pentru o clipa si voi insufleti marile si oceanele cu tente de albastru si gri peste care sa stampilez spuma alba cu degetele manjite de vopsea. Pentru pamant ce culoare mai potrivita decat rosu pentru a infatisa vartejurile dezlantuite de pasiuni, in care te scufunzi si te botezi ca in apa, piepturile sufocate de gemete indurerate ce se declama deznadajduit si terifiant de te intrebi cum de au incaput intr-un singur suflet sau durerea mocnita cu dovezile sale fizice care se preling pe coprurile strivite pe campul de lupta? Cei ce nu pot vedea acel rosu mistuitor sunt privati si de bucuria intensa, dar si de suferinta, sa fie oare mai bine pentru ei?
Oamenii sunt pete neregulate de alb si de negru. Fiecare unica in felul ei,nu exista doua pete la fel, insa exista unele ce se completeaza, ying si yang. Pacat insa ca sufletele sunt intr-o continua batalie pe campurile de lupta mentale, acolo unde pot lua nastere cele mai ciudate senzatii, acolo unde nu e nevoie de ceva anume pentru ca tot ceea ce este considerat normal sa fie distorsionat intr-un mod diferit,in functie de unicitatea fiecarei persoane.
Dar de ce sa continui cu jocul acesta meschin? La urma urmei nu-i decat o iluzie pierduta pe coridoarele inguste si slab laminate de speranta ale mintii mele, o vedenie, un strigat al tristetii din mine care urla de goliciune.
Mai bine ma concentrez asupra picaturilor de ganduri care cu sunete ritmice, sacadate, strapung linistea monumentala. Totusi fiecare are propria personalitate, fiecare are un vis ce asteapta sa fie rascolit si stors de orice urma de entuziasm, bucurie, speranta pentru ca apoi sa-si ia locul alaturi de mii de alte vise uitate intr-un colt obscur. Ele inceteaza sa mai fie in centrul atentiei, in urma lor ramanand un gol care se mareste pe zi ce trece. Oare a fost o vreme in care chiar credeam ca se pot indeplini?
Ce copilarie!visele sunt doar o hrana, un bine,dar in acelasi timp un rau necesar. Visele dau dependenta, ca orice drog, dar sunt mult mai puternice si mult mai periculoase stiind ca- spre deosebire de narcoticele cunoscute la care, atunci cand organismul unui om isi cere doza de amorteala, de extaz fantomatic, poate fi dresat, corectat prin mii de metode- mintea este imposibil de tratat pentru ca in momentul in care o persoana scapa de dependenta viselor , sufletul lui devine o gaura neagra ce absoarbe in intunecimea sa toata fiinta, sorbind orice urma de viata din ea. Astfel ramane un trup inert, fara suflu, cu o raceala de metal si cicatricile anilor lungi de chin provocat de moartea fiecarui vis in parte. Fata e brazdata numai de astfel de cicatrici, insa cea mai mare este cea a ochilor. Acestia sunt inchisi acum pentru totdeauna, inchisi in fata luminii, cuprinsi de un intuneric dureros, in care formele au disparut in infinit.
Asa a fost creat universul, cimitir cu o capacitate nesfarsita, cu un calm apoteotic in fata miliardelor de faclii aprinse in memoria celor morti, stelele. Oare nu spre cer trebuie sa ma uit atunci cand sunt pe cale sa renunt la inca o nazuinta? Sa privesc indelng si atent cimitirul tacut. Sa incerc sa numar esecurile si sa-mi dau seama ca e imposibil pentru ca sunt prea multe, prea multi ani de durere si inclin in fata sortii care nu-i decat o alta gaselnita a celor lasi, pentru a-si usura existenta. E simplu sa dam vina pe ea, la ivirea unei noi stele. Pentru ca soarta e dinainte hotarata in legatura cu noi, noi nu suntem decat o adunatura de papusi de lemn roase de timp si de griji, neajutorate in fata unei astfel de puteri? Asa s-ar zice, e usor...
Eu azi am mai nascut un vis...menit si el sa devina o stea probabil,dar asta numai dupa ce voi scoate totul din el. Acum plutesc pe valurile oceanelor cu apusul in privire si muzica in suflet. Vantul nu imi bate nemilos in fata, ci ingaduitor, ma poarta grijuliu pe aripile sale, ferindu-ma de orice obstacol. Nu vreau sa esuez, sa cad in apa adanca si rece, o tortura nascocita de mintea mea. Nu veau sa inghet iar focul ce arde mocnit in mine sau sa raman fara iubire, acel oxigen fara de care nu pot exista, fara de care inima inceteaza sa mai bata si devine o simpla bucata de piatra, recere, inexpresiva.
Vreau sa mai cred!