nostalgia

sunt momente in viata cand visul se risipeste...si in urma lui raman urme adanci.... sau momente in care pur si simplu, fara un factor declansator devenim asemeni unor pietre: nemiscati, cu ochii in gol si cu imagini fara sens pendulandu-se prin fata noastra, ca niste poze prost facute...
privim fara sa vrem sirul de imagini care amintesc de clipe de demult, de lacrimi neincetate sau bucurie deplina, clipe care au insemnat candva mult pentru noi, dar pe care timpul le-a inabusit pentru ca noi sa putem trece mai departe.
si totusi ele sunt acolo, unele mai sterse altele mai vii, lasate deoparte dar niciodata uitate cu adevarat...
astfel de stari nu pot aduce decat mai multe intrebari fara raspuns si mai multa confuzie in ceea ce numim noi viata noastra. cine suntem pana la urma?

........

Ma odihneam dupa o zi lunga pe o banca de lemn cu cadru de fier forjat privind in gol in directia unor salcii aplecate parca cu o grija materna asupra apelor involburate ale raului. Eram total adancita in ganduri care se intortocheau in mintea mea ajungand sa se incurce unele in altele atat de rau incat nu mai era chip sa le deosebesti. Insa deasupra lor trona imaginea cat se poate de clara a chipului tau cu ochii mari,zambitori indreptati asupra mea. Ca de atatea ori, privirea mea se oprea senina asupra fiecarui detaliu in parte, ca si cum as fi incercat sa descifrez un mister de care depindea toata linistea mea interioara.
M-a cuprins senzatia ciudata ca era prima oara cand te privesc cu toata atentia de care eram capabila si cu fiecare secunda descopeream cum anii si greutatile vietii si-au lasat adanc amprenta asupra ta. Pe frunte,viata iti sapase santulete de diferite adancimi in care iti puteai sadi toata intelepciunea acumulata, iar sprancenele bine definite iti confereau un aer poate chiar posomorat atunci cand incercai sa explici cuiva un lucru de o importanta aparte.
Ce nebunie nu? Adesea am preferat sa ma plimb mai incet pe strada pentru a avea timp sa observ chipurile ce-mi ies in cale, sperand poate, in sinea mea, sa le ghicesc povestea ce se ascunde in spatele expresiilor fetei. Nu de putine ori s-a intamplat ca, atunci cand eram trista, sa observ multi trecatori cu zambete fortate sau chiar unii care nici nu se straduiau sa-si ascunda mahnirea, iar atunci cand radiam fericire in jurul meu, sa imi ajunga la urechi rasul inocent al vreunui copil, sau sa admir zambetul frumos al vreunei femei care a avut parte de o zi plina,dar fructuoasa.
Aproape de fiecare data incoltea in mintea mea gandul ca de fapt acele chipuri le vad pentru ca vreau eu sau pentru ca eu le transmit in mod inconstient starile mele, ca o reflexie in oglinda,incep sa-mi vad propria bucurie sau tristete in expresivitatea unor persoane total necunoscute.
Insa tu iti pastrezi chiar si acum impenetrabilitatea, sporind tot mai mult interesul meu in mod special fata de tine. De ce pe chipul tau nu pot deslusi decat acea stare de profunda meditatie? E ca si cum te-ai nascut odata cu clipa si ai urmarit timp de generatii intregi cum oamenii fac aceleasi si aceleasi greseli, incapatanandu-se sa nu mai invete din ele niciodata. Dar acest lucru nu te supara atat de rau pentru ca si tu esti om. Si tu ai gresit la randul tau, ai fost pe banca ucenicilor, pentru ca acum sa poti privi din umbra si sa cantaresti din alta lumina natura existentei obstacolelor care ne intampina de-a lungul drumului nostru prin viata. Asemanator unui drum de munte poate, abrupt si presarat cu stanci la tot pasul. Sau poate cu tarmul marii, cu portiuni de scoici sparte care patrund prin piele pana la sange si cu portiuni de nisip foarte fin peste care ti se pare mai degraba ca plutesti.
Imi amintesc cum, in zilele insorite, petreceam minute in sir concentrata asupra ochilor tai abia vizibili din spatele incruntarii violente provocate delumina puternica. Atunci aveau cea mai mare stralucire si claritate, dar, ca un facut, tot in momentele acelea erau cel mai greu de patruns, aproape imposibil. Ii puneai mai degraba ca lacat in fata sentimentelor tale decat ca fereastra spre suflet, dar tocmai din cauza acestui lucru ii gaseam si mai fascinanti.
Sunt zile de mult apuse, dar care isi continua existenta prin mine, ajunsa acum si eu la momentul in care altii incearca sa descopere misterul ascuns prea bine in spatele ochilor vadit mosteniti de la tine.
Gandurile mele se afla in aceeasi invalmaseala nebuna ca si acum cateva minute...sau poate acum o eternitate. Iar salcia continua sa mangaie cu blandete raul....

Genesis

Dincolo de aparente si de imperiul vederii directe sau relatiei directe dintre vaz si obiect se intinde o lume de culori simtite,sugerate,care corespund teraturii infinite de senzatii,trairi si fiori,combinate permanent si niciodata la fel.Si culorile se joaca,se amesteca exact ca pe in care sa fie gravate miliardele de suflete si puterea lor de a iubi sau a uri. Ma voi juca de-a Dumnezeu pentru o clipa si voi insufleti marile si oceanele cu tente de albastru si gri peste care sa stampilez spuma alba cu degetele manjite de vopsea. Pentru pamant ce culoare mai potrivita decat rosu pentru a infatisa vartejurile dezlantuite de pasiuni, in care te scufunzi si te botezi ca in apa, piepturile sufocate de gemete indurerate ce se declama deznadajduit si terifiant de te intrebi cum de au incaput intr-un singur suflet sau durerea mocnita cu dovezile sale fizice care se preling pe coprurile strivite pe campul de lupta? Cei ce nu pot vedea acel rosu mistuitor sunt privati si de bucuria intensa, dar si de suferinta, sa fie oare mai bine pentru ei?
Oamenii sunt pete neregulate de alb si de negru. Fiecare unica in felul ei,nu exista doua pete la fel, insa exista unele ce se completeaza, ying si yang. Pacat insa ca sufletele sunt intr-o continua batalie pe campurile de lupta mentale, acolo unde pot lua nastere cele mai ciudate senzatii, acolo unde nu e nevoie de ceva anume pentru ca tot ceea ce este considerat normal sa fie distorsionat intr-un mod diferit,in functie de unicitatea fiecarei persoane.
Dar de ce sa continui cu jocul acesta meschin? La urma urmei nu-i decat o iluzie pierduta pe coridoarele inguste si slab laminate de speranta ale mintii mele, o vedenie, un strigat al tristetii din mine care urla de goliciune.
Mai bine ma concentrez asupra picaturilor de ganduri care cu sunete ritmice, sacadate, strapung linistea monumentala. Totusi fiecare are propria personalitate, fiecare are un vis ce asteapta sa fie rascolit si stors de orice urma de entuziasm, bucurie, speranta pentru ca apoi sa-si ia locul alaturi de mii de alte vise uitate intr-un colt obscur. Ele inceteaza sa mai fie in centrul atentiei, in urma lor ramanand un gol care se mareste pe zi ce trece. Oare a fost o vreme in care chiar credeam ca se pot indeplini?
Ce copilarie!visele sunt doar o hrana, un bine,dar in acelasi timp un rau necesar. Visele dau dependenta, ca orice drog, dar sunt mult mai puternice si mult mai periculoase stiind ca- spre deosebire de narcoticele cunoscute la care, atunci cand organismul unui om isi cere doza de amorteala, de extaz fantomatic, poate fi dresat, corectat prin mii de metode- mintea este imposibil de tratat pentru ca in momentul in care o persoana scapa de dependenta viselor , sufletul lui devine o gaura neagra ce absoarbe in intunecimea sa toata fiinta, sorbind orice urma de viata din ea. Astfel ramane un trup inert, fara suflu, cu o raceala de metal si cicatricile anilor lungi de chin provocat de moartea fiecarui vis in parte. Fata e brazdata numai de astfel de cicatrici, insa cea mai mare este cea a ochilor. Acestia sunt inchisi acum pentru totdeauna, inchisi in fata luminii, cuprinsi de un intuneric dureros, in care formele au disparut in infinit.
Asa a fost creat universul, cimitir cu o capacitate nesfarsita, cu un calm apoteotic in fata miliardelor de faclii aprinse in memoria celor morti, stelele. Oare nu spre cer trebuie sa ma uit atunci cand sunt pe cale sa renunt la inca o nazuinta? Sa privesc indelng si atent cimitirul tacut. Sa incerc sa numar esecurile si sa-mi dau seama ca e imposibil pentru ca sunt prea multe, prea multi ani de durere si inclin in fata sortii care nu-i decat o alta gaselnita a celor lasi, pentru a-si usura existenta. E simplu sa dam vina pe ea, la ivirea unei noi stele. Pentru ca soarta e dinainte hotarata in legatura cu noi, noi nu suntem decat o adunatura de papusi de lemn roase de timp si de griji, neajutorate in fata unei astfel de puteri? Asa s-ar zice, e usor...
Eu azi am mai nascut un vis...menit si el sa devina o stea probabil,dar asta numai dupa ce voi scoate totul din el. Acum plutesc pe valurile oceanelor cu apusul in privire si muzica in suflet. Vantul nu imi bate nemilos in fata, ci ingaduitor, ma poarta grijuliu pe aripile sale, ferindu-ma de orice obstacol. Nu vreau sa esuez, sa cad in apa adanca si rece, o tortura nascocita de mintea mea. Nu veau sa inghet iar focul ce arde mocnit in mine sau sa raman fara iubire, acel oxigen fara de care nu pot exista, fara de care inima inceteaza sa mai bata si devine o simpla bucata de piatra, recere, inexpresiva.
Vreau sa mai cred!

je hais le mouvement qui deplace les lignes..

sta la adapostul crengilor uscate de secole, cu intunericul mancandu-i din palma si creaturile noptii furisandu-se pe langa el.

scoarta il zgarie pe spate lasand urme superficiale pe piele si pe inima, acum e prea tarziu.

intr-un moment de slabiciune s-a simtit tradat si s-a inchis in carapace. acum au ramas doar el, intunericul si creaturile noptii, blestemate sa se teama pe veci de lumina zilei.

a incercat de nenumarate ori sa-si aduca aminte de sunetul muzicii sau de atingerea valurilor sarate. dar singura lui muzica este cantecul de cucuvea, iar valurile s-au transformat in bruma si ploi reci.

s-a obisnuit totusi...a inceput sa ii placa mirosul de iarba umeda si de lemn crud, toate astea par ca fac acum parte din el, copilul-lasa-ma-in-pace....copilul-vreau-sa-uit.

cruda amagire se citeste in ochii copilului- planset care se retrage, se retrage,....se retrage.....

oare in lumea lui vor mai exista vreodata copii-zambet?

forever spring

lasa-ma sa-ti fiu vis primavaratic cu aroma de frezii...

iti mai aduci aminte cum ma priveai la inceput? totul in jurul nostru parea ca se petrece in "slow motion" si niciun sunet nu era prea puternic pentru a ne trezi la realitate... parca au trecut multi ani de atunci...asa de greu trece timpul cand tanjesti dupa iubirea ca mugure.

lasa-ma sa te ning cu flori de liliac proaspat botezate de ploaie...

erau dupa-amieze placute,care parca imi mangaiau inima si tu zambeai. zambeai cand dadeai cu ochii de mine,era ca si cum asta ai fi asteptat dintotdeauna...sa fiu eu acolo si tu sa-mi zambesti.

lasa-ma sa fiu picatura de roua ce se prelinge pe buzele tale dimineata...

povestea noastra s-a scris in mesele de lemn ale unui pub...acum ele nu mai sunt, locul e schimbat ca si noi. mai reci, mai indepartati, dar fara sa uitam niciodata ce a fost si tanjind dupa ce-ar mai putea fi. un nor de praf...filele cartii inca se mai scriu cu cerneala neagra...

lasa-ma sa iti amintesc de cafeaua cu lapte din diminetile iubirii noastre...

vreau un martie etern, razele timide agatate de saruturile noastre, vreau sa-mi incalzesti iar palmele cu parfumul pielii tale... nu mi-am pierdut capacitatea de a visa...

lasa-ma sa visez iar a primavara...cu tine...

Poveste de mangaiat norii...

Ti-ai imaginat vreodata ca cerul este de fapt lumea noastra? Poate ca adevarata lume se afla in nori, iar noi nu facem decat s-o imitam.
In norii ca vata de zahar se ascund oceanele si muntii, locuri neintinate si pure, iar in norii grei si plumburii sunt adunate partile noastre cu care nu ne mandrim, toate invaluite intr-un gri de tristete si nostalgie. Acum intelegi de ce zilele frumoase te fac sa visezi cu ochii deschisi? Si de ce ploaia aduce lacrimi?
Azi, seara nu mai aduna valul de matase cu reflexe violet ci un ocean fara valuri si prea putin adanc, de un azuriu perfect.
Asa ca azi doar noi formam apusul pentru ca stelele, pestii oceanului astral sa aiba ce sa admire. Pacat ca nu-i pot intreba cum e vremea pe acolo, ca sa-mi pot da seama ce culoare purtam azi.
Dar sunt sigura ca acea lume pe care noi dorim s-o imitam si la care visam zi de zi are parte de un spectacol mult mai divers ca al nostru, cu o adevarata aurora boreala pornita din pastelul florilor sau cu o ploaie acida,a rautatii.
Acolo isi gasesc loc extremele, iar noi detinem fragila cale de mijloc, al carei puls ei il iau zi de zi.

Mai vrei sa zbori?

Elasticitate

Haotic mã sparg, mã lipesc, mã şterg de buzele tale.

Tu mã mesteci,mã aduni, mã transformi în balon

Cu gust de cireşe sau piersici,

Cu gust de mine,de tine şi de noi .

Mã lipesc de cuvinte şi mã întind panã la sensuri.

Tu mã reduci la interdictii şi cimitire de banci:

O sã ajung o idee la mâna a doua...