je hais le mouvement qui deplace les lignes..

sta la adapostul crengilor uscate de secole, cu intunericul mancandu-i din palma si creaturile noptii furisandu-se pe langa el.

scoarta il zgarie pe spate lasand urme superficiale pe piele si pe inima, acum e prea tarziu.

intr-un moment de slabiciune s-a simtit tradat si s-a inchis in carapace. acum au ramas doar el, intunericul si creaturile noptii, blestemate sa se teama pe veci de lumina zilei.

a incercat de nenumarate ori sa-si aduca aminte de sunetul muzicii sau de atingerea valurilor sarate. dar singura lui muzica este cantecul de cucuvea, iar valurile s-au transformat in bruma si ploi reci.

s-a obisnuit totusi...a inceput sa ii placa mirosul de iarba umeda si de lemn crud, toate astea par ca fac acum parte din el, copilul-lasa-ma-in-pace....copilul-vreau-sa-uit.

cruda amagire se citeste in ochii copilului- planset care se retrage, se retrage,....se retrage.....

oare in lumea lui vor mai exista vreodata copii-zambet?

forever spring

lasa-ma sa-ti fiu vis primavaratic cu aroma de frezii...

iti mai aduci aminte cum ma priveai la inceput? totul in jurul nostru parea ca se petrece in "slow motion" si niciun sunet nu era prea puternic pentru a ne trezi la realitate... parca au trecut multi ani de atunci...asa de greu trece timpul cand tanjesti dupa iubirea ca mugure.

lasa-ma sa te ning cu flori de liliac proaspat botezate de ploaie...

erau dupa-amieze placute,care parca imi mangaiau inima si tu zambeai. zambeai cand dadeai cu ochii de mine,era ca si cum asta ai fi asteptat dintotdeauna...sa fiu eu acolo si tu sa-mi zambesti.

lasa-ma sa fiu picatura de roua ce se prelinge pe buzele tale dimineata...

povestea noastra s-a scris in mesele de lemn ale unui pub...acum ele nu mai sunt, locul e schimbat ca si noi. mai reci, mai indepartati, dar fara sa uitam niciodata ce a fost si tanjind dupa ce-ar mai putea fi. un nor de praf...filele cartii inca se mai scriu cu cerneala neagra...

lasa-ma sa iti amintesc de cafeaua cu lapte din diminetile iubirii noastre...

vreau un martie etern, razele timide agatate de saruturile noastre, vreau sa-mi incalzesti iar palmele cu parfumul pielii tale... nu mi-am pierdut capacitatea de a visa...

lasa-ma sa visez iar a primavara...cu tine...

Poveste de mangaiat norii...

Ti-ai imaginat vreodata ca cerul este de fapt lumea noastra? Poate ca adevarata lume se afla in nori, iar noi nu facem decat s-o imitam.
In norii ca vata de zahar se ascund oceanele si muntii, locuri neintinate si pure, iar in norii grei si plumburii sunt adunate partile noastre cu care nu ne mandrim, toate invaluite intr-un gri de tristete si nostalgie. Acum intelegi de ce zilele frumoase te fac sa visezi cu ochii deschisi? Si de ce ploaia aduce lacrimi?
Azi, seara nu mai aduna valul de matase cu reflexe violet ci un ocean fara valuri si prea putin adanc, de un azuriu perfect.
Asa ca azi doar noi formam apusul pentru ca stelele, pestii oceanului astral sa aiba ce sa admire. Pacat ca nu-i pot intreba cum e vremea pe acolo, ca sa-mi pot da seama ce culoare purtam azi.
Dar sunt sigura ca acea lume pe care noi dorim s-o imitam si la care visam zi de zi are parte de un spectacol mult mai divers ca al nostru, cu o adevarata aurora boreala pornita din pastelul florilor sau cu o ploaie acida,a rautatii.
Acolo isi gasesc loc extremele, iar noi detinem fragila cale de mijloc, al carei puls ei il iau zi de zi.

Mai vrei sa zbori?